O perioada enorm de grea

Sarbatorile au trecut lasand in urma lor ecoul unui timp care speram sa aduca alinare, insa revenirea in Germania a fost un nou inceput in lupta mea continua, in casa prietenului nostru de familie, o reintoarcere nu doar la un spatiu, ci si la provocarile zilnice.

Atacurile de durere isi impun prezenta, innourand zilele ce par sa fie tot mai lungi, iar spasticitatea este drept un adversar nesabuit, impotriva caruia lupt in fiecare zi.

Kinetoterapia in Esslingen, aproape de locul care imi este acum casa, pare ca o incercare de a gasi ritm intr-o simfonie dezordonata, iar frigul intepator nu face decat sa adauge o greutate suplimentara asupra piciorului meu afectat de CRPS.

Aceasta perioada, sensibilitatea mea nu este doar fizica, ci si emotionala, insa in incercarea de a traversa acest pustiu al durerii si al neintelegerii, am fost binecuvantata cu prezenta ergoterapeutei mele magice, ea imi este alaturi, si imi arata ca fiecare mic pas pe care il facem este o victorie in sine.

Dar viata mereu imi pune in cale curbe neasteptate, vestea ca terapia cu oglinda este pe cale sa se incheie cu ergoterapeuta mea magica, si ca o sa continui cu altcineva m-a lovit cu o forta devastatoare, m-am luptat cu intunericul care se strecurase inaintea acestei lumini, simtind cum depresia initiaza un vals morbid cu durerea.

Nu puteam sa inteleg de ce, in momentul cand parea sa strangem roadele eforturilor noastre conjugate, ne era smuls pamantul de sub picioare.

A urmat o tacere atat de puternica in Germania, acolo unde singuratatea mi-a devenit prea aproape, prea dureroasa, Ergoterapeuta mea magica – mai mult decat o terapeuta, un coach si o prietena, a fost lumina care mi-a ghidat pasii, inlocuierea ei se simtea ca un faliment, ca si cum aripile mi-ar fi fost taiate chiar in pragul zborului.

Nostalgia pentru familia mea, pentru Andrei si prietenii mei, era o povara suplimentara, o adaugare la deja lupta mea zilnica, lacrimile s-au transformat in rugaciuni tacute pentru forta de a merge mai departe.

Cand am intalnit o noua terapeuta in Esslingen, am stiut instantaneu ca aceasta potentiala colaborare nu va purta aceeasi magie, vazand reactia ei fata de piciorul meu afectat, stiam deja ca nu vom face echipa buna, si nu vom avea progrese deloc.

In cautarea ajutorului, ma regaseam in ceva familiar, in izolare, imi aminteam de zilele cand lupta mea, si chinul prin care traceam doi ani lungi cu CRPS era stiuta doar de mine, si de nimeni altcineva.

Orice fel de progres ajunsese sa fie incetat, iar medicamentele crescute in doza nu imi ofereau nici macar o farama de usurare. In noptile cele mai intunecate, cand durerea imi strapunge existenta, doresc un refugiu in vis, dar realizez ca, cosmarul este, de fapt, cea mai cruda realitate.

In aceasta calatorie intunecata am gasit o mica speranta, o comunitate de suflete ratacite purtand aceeasi povara a bolii CRPS, acolo, am intalnit-o pe Dani, iar vorbele ei au devenit un zgomot puternic in capul meu „Lupta pentru ceea ce iti aduce alinare, trebuie sa ne luptam pentru fiecare gram de bine.” mi-a spus ea.

Impartind tristetea cu terapeuta mea magica, la ultimele ramase terapii, eram hotarata ca trebuie sa luptam, pentru zbor, pentru acel vis nebunesc de a face Bungee Jumping impreuna care acum parea atat de indepartat, am initiat o miscare, discutii, pentru ca vocea noastra sa fie auzita, se se cunoasca progresele pe care le-am facut impreuna.

Intr-una din dupa-amiezile acelea lungi si nesigure, am primit vestea care a rupt lanturile nevazute ale anxietatii: prietenul nostru de familie a intrat in camera mea cu o lumina de bucurie in ochi.

Racheta salvarii a fost lansata, voi putea continua terapia cu oglinda insotita de ergoterapeuta mea magica, inima mi s-a umplut de o usurare nespusa am luptat si am obtinut victoria, o raza de soare s-a strecurat printre norii grei, aducand cu ea promisiunea ca putem persevera impreuna pe acest drum plin de incercari crunte.

Acum, cu sufletul impacat, a trecut luna Februarie, si priveam catre Martie, pastele se apropia pregateam sa imbratisez din nou caldura si confortul casei matusii mele din Austria, era momentul sa iau o scurta pauza de la lupta continua si sa colectez momente pretioase in cercul familial.

Acele momente de respiro care reincarca spiritul si realimenteaza focul interior care ma insoteste in acest razboi cu CRPS.

Poate ca nu stiu ce imi va aduce ziua de maine, dar stiu ca fiecare zi care vine este sprijinita de cei care au devenit mai mult decat aliati in batalia mea, au devenit armata mea, familia mea.