Alaturi de cea mai minunata echipa medicala

Imi amintesc acea nerabdare greu de stapanit care m-a insotit pe drumul catre Clinica de Durere din Stuttgart.

Dupa doi ani lungi si grei, plini de suferinta in Romania, unde raspunsul medicilor a fost lipsit de intelegere fata de durerea mea cauzata de CRPS, pasii care ma purtau spre clinica erau plini de emotie si speranta.

Pe 20 noiembrie 2023, am ajuns sa fiu, in sfarsit, o pacienta a clinicii, unde chiar din prima zi, am fost intampinata cu un program structurat si personalizat.

Fericirea mea de a fi acolo, locul unde ma simteam in sfarsit auzita si inteleasa, a crescut pe masura ce mi-am regasit repede locul in acest nou mediu, impartasind camera cu o tanara de varsta mea, pe nume Sara.

Cu o motivare renascuta, am inceput si kinetoterapia, cu fiecare miscare, cu toate ca erau simple, simteam cum greutatea isi afirma prezenta puternic – piciorul meu afectat de CRPS a uitat cum sa asculte ordinele creierului meu.

Dar terapeuta mea profesionista, a transformat mereu frustrarea in rasete, transformand fiecare spasm necontrolat intr-un moment de amuzament.

Momentele de profesionalism continuau sa ma impresioneze, mai ales in timpul revederilor cu Dr. M. M, cu care aveam atat de asteptatele „Arzgeshpächt” – conversatii inimii unde puteam discuta liber de doua ori pe saptamana despre tratamente, sperante si ingrijorari.

Nu am mai simtit frica de a fi neglijata sau de a fi tratata cu indiferenta, cum se intamplase in trecut, am parcurs toate testarile necesare, neurologice si ortopedice pentru a exclude orice alta posibila boala, reconfirmandu-mi diagnosticul cu care ma identificam deja CRPS.

Psihologia, inclusa sistematic in tratament, mi-a devenit foarte valoroasa in aceasta lupta, psihoterapeuta mea Fr. K., o fata plina de energie si empatie, era uimita de optimismul meu contagios, conversatiile noastre adesea sfarsindu-se in rasete pana la lacrimi de bucurie.

In fiecare zi, diversitatea terapiilor ma invaluia ca o patura confortabila de la terapii de relaxare individuale si in grup, kinetoterapie personalizata, terapie instensiva a durerii, ergoterapie, pana la minunata terapie cu oglinda.

Terapia cu oglinda, comuna printre pacientii cu CRPS sau cei ce sufera de dureri fantoma post-amputatie, a devenit o parte esentiala a procesului meu spre remisie.

In timpul terapiei cu oglinda miscam piciorul stang sanatos in timp ce ma concentram asupra reflexiei sale in oglinda, astfel facand un truc creierului meu sa creada ca piciorul afectat si spastic este cel care se misca.

Ergoterapeuta mea cu cine fac si terapie cu oglinda Fr. Deck, pe care o voi numi in continuare Terapeuta mea magica, o tanara empatica si cu simt al umorului, s-a creat o legatura atat de unica, speciala de prietenie care se manifesta prin veselie spontana chiar si in mijlocul luptei cu CRPS.

Initial la terapii de durere in grup conduse de dr. M. M destinse a ne ajuta sa ne acceptam boala, gaseam in mine o incapatanare fireasca, nu eram dispusa sa cedez in fata bolii, fiind convinsa ca remisia era la coltul strazii.

Faceam chiar glume cu Sara, prietena mea de salon, despre acest concept de „acceptare”, totusi, atmosfera din salon era una extraordinar de pozitiva, mereu plina de zambete si rasete dincolo de durere.

Acest sentiment era contagios, asistentele si chiar si medicii nostri se lasau purtate de valul de veselie in momentele in care ne vizitau, contribuind si ei la aceasta atmosfera mereu.

Dr. M. M si ceilalti ma priveau cu admiratie si respect, orice moment liber era dedicat remisiei mele, lucram cu o dedicare ce putea fi confundata cu obsesia, dar care in realitate era alimentata din dorinta de a-mi recastiga viata, normalitatea.

Schimbarea brusca nu a intarziat sa apara, toti cei din jur au observat ceva remarcabil in comportamentul meu, devenisem mai calma, incepusem deja sa imi accept boala, durerea si tot ceea ce venea odata cu ea. Glumele despre acceptare disparusera, venind un proces interior profund si sincer.

Desensibilizarea era acum parte din rutina mea zilnica, si atingerea piciorului meu afectat, eforturile alaturi de echipa medicala, si Fr. Deck Ergoterapeuta mea magica au inceput sa dea roade, transformand fiecare contact cu un burete peste piciorul afectat intr-o victorie mica, dar semnificativa.

Zilele se scurgeau, iar carjele au fost inlocuite de doi Nordic Walking stocke pentru a-mi sustine nu doar pasii, ci si sanatatea spatelui si umerilor, umarul stang si-a revenit, eliberandu-se de povara greutatii carjelor.

Echipa mea minunata bucurandu-se de progresul meu, adesea imi spuneau ca eu mananc spanac, datorita euforiei si energiei pe care o am, dar medicii mei Dr. S. J. , si M. M, mereu ma avertizau si imi spuneau ca eu vreau sa alerg inainte sa merg, astfel riscand dupa o zi „decenta” durerea si piciorul afectat sa imi refuze orice simpla miscare.

Dupa saptamani de progres masurat in pasi mici, dar siguri, clinica ce mi-a devenit pentru un timp casa a fost schimbat cu aerul rece de decembrie de afara, si calatorind in Austria, apropierea craciunului a adaugat o urma de magie acestui ramas bun, nu un adio, ci un „la revedere” pana in 2024.

Cand eu si Ergoterapeuta mea magica cum am ajuns sa-mi alint afectuos terapeuta, impartasita de viziunea progresului vom relua calatoria spre remisie, cu aceste ganduri in suflet si cu sprijinul lectiilor bine intelese, am plecat sa intampin Craciunul in Austria la matusa mea draga.

Acolo, langa cei dragi, ma astepta sarbatoarea in adevaratul sens al cuvantului, un spatiu de reculegere si de refacere a fortelor mele pentru etapele ce urmeaza, inaintea continuarii aricolului urmator si calatoriei mele spre remisie o sa inchei articolul cu sufletul linistit plin de acceptare si cu zambetul pe buze asteptand provocari noi.

Acolo, langa cei dragi, ma astepta sarbatoarea in adevaratul sens al cuvantului, un spatiu de reculegere si de refacere a fortelor mele pentru etapele ce urmeaza, inaintea continuarii aricolului urmator si calatoriei mele spre remisie o sa inchei articolul cu sufletul linistit plin de acceptare si cu zambetul pe buze asteptand provocari noi.