In cautarea adevarului in Austria

Am ajuns in Austria la matusa mea, pentru a consulta un chirurg sportiv pe nume Dr. Arnold S. De indata ce m-a vazut, am observat frica pe fata lui.
Dupa o examinare amanuntita, si dupa atingerea gleznei mele, am tipat de dureri, dar am fost uimita sa vad ca Dr. Arnold S. mi-a cerut scuze, pentru gestul sau.
Nu eram obisnuita cu o astfel de atitudine, deoarece in Romania niciodata nu mi s-a intamplat acest lucru, medicii din Romania spuneau mereu ca as exagera.
Doctorul mi-a spus ca urmeaza sa facem un set de analize si sa ne intalnim din nou dupa aceea.

Am facut toate analizele, ceea ce pentru mine nu a fost usor din cauza hipersensibilitatii mele, si dupa o saptamana ne-am intors in cabinetul doctorului cu rezultatele.
Tot ce a gasit in neregula era o cantitate mare de lichid sinovial si un impingement din tesuturile moi ale gleznei.
Mi-a comunicat ca urmeaza sa facem o artroscopie pentru a inlatura acest impingement, dar interventia nu o sa poate fi efectuata din cauza faptului ca glezna mea era deja atrofiata in totalitate si arata infiorator.

Am simtit ca se intampla ceva grav in privirea lui dr. Arnold cand mi-a spus asta
„Stiu ca te doare groaznic, dar trebuie sa rezisti, trebuie sa iti misti glezna in continuare, in ciuda durerii, sa faci recuperare intens, altfel nu voi putea efectua operatia”
Dupa putin timp, am inceput kinetoterapia in Austria, cu noul meu terapeut Gernot, care era, de asemenea, socat de starea grava a piciorului meu.
Sefa centrului de recuperare Susanne B. care m-a examinat, am simtit ca mi-a strans glezna, iar durerea a fost extrem de intensa.

Mi-a spus mie si matusii mele ca eu deja am renuntat mental la piciorul meu si in mintea mea piciorul meu nu mai exista.
Ne-a trimis la un alt medic,Doctor Dieter A. medic profesor in ortopedie si sef al clinicii : Ordinations-zentrum Dieter A. Linz
M-a vazut cu, carje si dupa ce i-am povestit istoricul meu medical, mi-a cerut sa ma dezbrac.
Am urmat indicatia si dupa o examinare atenta, mi-a spus doar un singur cuvant „Sudeck”, iar sunetul acestui cuvant si acum inca imi rasuna in urechi atat de infiorator.
M-a intrebat daca mi-a fost spus inainte vreodata in Romania acest cuvant, iar eu i-am raspuns ca nu, niciodata.

Diagnosticul CRPS se bazeaza in mare masura pe evaluarile clinice, si simptomele pacientului, un istoric medical detaliat, si examinari fizice amanuntite, Dr. Dieter. A, stia exact cu ce se confrunta.
A folosit criteria de la Budapesta pentru a pune diagnosticul, nu exista un alt criteriu care sa dovedeasca diagnosticarea de CRPS.
Dr. Dieter A. mi-a subliniat ca cel mai important lucru este sa-mi misc piciorul, indiferent de durere si de orice alta situatie.
Dupa consult, am ajuns acasa si am inceput sa caut mai multe informatii despre diagnosticul meu pe internet.

Am ramas socata si extrem de speriata, cand am realizat ca ma regaseam cu exactitate in fiecare cuvant scris despre simptomele, si absolut tot ce inseamna CRPS sau cum folosesc, cei din Austria sau Germania, denumirea ’Sudeck’.
Cu toate acestea, mai tarziu am inteles impactul negativ pe care poate il poate avea citirea articolelor de pe internet referitoare la aceasta afectiune si de ce nu le recomand altora sa procedeze la fel.
Piciorul meu arata deja incredibil de rau, cu o schimbare de culoare in albastru, si era extrem de rece si palid.
De fapt, culoarea piciorului isi schimba mereu aparenta, trecand prin nuante de albastru, rosu si palid, ca un cameleon.

Am plans foarte mult si nu puteam dormi din cauza durerilor severe, si a ingrijorarii.
La sedintele de kinetoterapie, mi-era extrem de dificil si am auzit cum sefa Susanne B. Il incurajase pe Gernot sa lucreze cu mine intr-un mod fara mila, deoarece a vorbit cu dr. Dieter A. si acesta i-a comunicat ca am Sudeck.
Imi amintesc cu precizie ca la un moment dat, dupa terminarea unei sedinte, Gernot mi-a spus sa ii dau orteza pe care o purtam inca, si mi-a luat si carjele, spunandu-mi sa merg singura acasa, centrul era doar la cinci minute distanta de acasa pentru o persoana normala.

In momentul acela, am inceput sa ametesc in mod alarmant inca de la primii pasi si simteam ca ma cuprinde o caldura imensa din cauza durerilor mele care erau ca niste lame si cutite adanci ce imi taiau glezna neincetat.
M-am sprijinit de peretii caselor, pentru a reusi sa ajung acasa, dupa doua ore in care plangeam si ma rugam sa nu lesin pe strada, am reusit sa ajung acasa.
In zilele urmatoare, nu mi s-a mai permis sa folosesc carjele, iar doamna Susanne B. o suna mereu pe matusa mea, spunandu-i sa iesim la plimbari, dar fara carje.
Mi s-a parut ca doamna Susanne B. avea o atitudine neplacuta fata de mine, manifestand o severitate care ma irita.

Odata, matusa mea a venit sa ma ia de la sedinta de kinetoterapie si am inceput sa plang pentru ca mi-a fost foarte greu.
Matusa mea se uita la mine si nu intelegea de ce plang atat de tare.
Cu toate acestea, doamna Susanne B. s-a dus la ea si i-a spus sa ma lase sa plang, fiind sigura ca inca o sa plang foarte mult si o sa si tip de dureri.
Insa, in acelasi timp, a rugat-o frumos sa nu mi se compatimeasca deloc, deoarece daca simte mila fata de mine, nu ma va ajuta, ci imi va face mai mult rau.
Durerea era insuportabila dupa kinetoterapie si acasa eram inca coplesita de suparare.

Matusa mea, cand m-a vazut in astfel de stare, s-a intristat si ea, a fost unul dintre cele mai grele momente de slabiciune si emotie.
A venit momentul sa ne intoarcem la Dr. Arnold S. pentru a stabili data operatiei si pentru o ultima consultare inainte de a ma intoarce acasa in Romania.
Dr. Arnold S. ca de obicei, s-a dovedit a fi cel mai empatic medic pe care l-am intalnit vreodata.
Mi-a spus ca are imredere in mine si ca voi reusi prin foarte multa munca sa pun viata in picior.

De asemenea m-a sfatuit sa fac orice de a ma ajuta sa eliberez durerea, in timpul antrenamentelor intense de recuperare.
Sa urlu, sa tip, sa plang, sa fac orice, dar sa continui sa misc glezna cat de mult pot, zilnic.
Am stabilit data operatiei pe 19 septembrie si asteptam nerabdatoare sa ma intorc in tara, cu dorinta de a lucra cu Andrei.
Simteam o siguranta deplina atunci cand lucram cu el si aveam incredere in el mai mult decat in orice alt terapeut sau specialist.
El nu renunta la mine, pentru ca mi-a promis ca ma va ajuta sa invat sa merg, si sa alerg intr-o zi din nou.

Urmatoarea parte a calatoriei mele va aduce provocari noi si provocatoare, lupta mea continua pentru a depasi aceasta afectiune si a-mi recapata viata si piciorului.