Diagnosticul meu

Dupa ce am primit diagnosticul de sindrom de durere regionala complexa CRPS, am fost presata de o mare teama interioara.
Am trecut printr-o serie de emotii intense, in special atunci cand faceam dus si orice picatura de apa atingea piciorul meu, era ca și cum mii de cutite fierbinti imi provocau dureri inexprimabile.
Noptile erau groaznice, ma intrebam printre lacrimi mereu ’ de ce eu, de ce tocmai eu’

Cu toate acestea, am fost surprinsa sa descopar cum internetul juca un rol extrem de important in negarea diagnosticului meu, prezenta boala intr-un mod inspaimantator si panicant.
Este normal ca pacientii diagnosticati recent sa intre in panica, iar eu nu eram pregatita sa accept faptul ca nu exista vindecare pentru CRPS, si ca va ramane mereu in corpul meu.
Stiam ca in primele 3-6 luni exista o sansa de vindecare, dar in cazul meu, aflasem ca boala devenise cronica.

Am inceput sa-mi pun la indoiala diagnosticul, incercand sa gasesc orice alta explicatie plauzibila pentru simptomele mele.
Ma trezeam plangand si adormeam plangand.
Armata cu toate ca m-a incurajat sa ma linistesc, ei isi doreau, de asemenea, sa inlature aceasta boala din mintea mea.
Cu toate ca aveam convingerea ca sufar de aceasta boala, refuzam sa accept adevarul si ma minteam singura.

Pe langa asta, eram suparata pe doamna Susanne B. pentru ca mi-a spus ca piciorul arata incredibil de groaznic, ca nu mai vazuse niciodata ceva similar.
Ea mi-a spus ca im mintea mea piciorul meu nu exista si ca nu era nimic mai mult decat o bucata de carne pe care o tragean dupa mine.
La inceput, am fost foarte suparata si nelinistita de comentariile dure ale doamnei Susanne B.

Am simtit ca nu ma intelege si ca nu isi da seama de lupta si durerea pe care le traiam.
Insa, dupa ce am trecut printr-o perioada de reflectie mi-am dat seama ca poate ea incerca sa-mi aduca o doza de claritate si realitate.
Adevarul era ca piciorul meu avea o prezenta fizica, dar nu mai era functional si, din cauza durerii provocate, ajunsesem sa-l ignor, si sa imi fie chiar o povara.
Piciorul meu drept nu mai facea parte din mine, fara sa-mi dau seama de acest lucru.

Am constientizat ca doamna Susanne incerca sa ma faca sa inteleg ca trebuia sa accept realitatea si sa incep sa ma concentrez pe piciorul meu afectat.
In timp ce impartasesc povestea mea, scopul meu este in continuare sa aduc cat mai multa lumina despre aceasta boala orfana, astfel sa pot educa cat mai multa lume, mai ales specialistii din domeniul sanatatii, si ai determina sa faca mai multe cercetari pentru a gasii odata un leac pentru cei care sufera si se lupta cu aceasta ,boala sinucigasa”,

In cazul meu, am decis sa impartasesc experientele mele prin intermediul blogului meu, oferind informatii utile si constientizarea.