Confruntarea cu durerile si indoiala

Dupa ce am ajuns acasa la matusa mea, am avut de infruntat o serie de probleme neasteptate, in primele zile, piciorul meu s-a umflat considerabil, iar culoarea albastra a talpii ma ingrijora.
In mod normal ar fi trebuit sa imi fie scoase firele de sutura dupa 2 saptamani, dar a trebuit sa mergem mai devreme la chirurgul meu pentru a îmi scoate firele de sutura.
Apoi, am inceput sedintele de kinetoterapie, care au fost extrem de dureroase, terapeutii imi manipulau glezna si se efectuau drenajele limfatice.

De multe ori, ma simteam coplesita de durere, dar incercam sa-mi stapanesc lacrimile, intr-o zi, un doctor de recuperare mi-a acordat putina atentie, si mi-a facut o observatie dureroasa.
Chiar daca nu imi povestea, m-a avertizat ca merg extrem de greu si mi-a transmis o informatie ingrijoratoare: ca niciodata nu voi mai putea sa merg normal.
Acele cuvinte m-au lovit in inima si am iesit din spital plangand si cu un sentiment puternic de panica, terapeutii mei mi-au spus ca am facut o evolutie semnificativa in recuperarea mea, si ca mersul meu este mult mai bun decat inainte.

Chiar daca nu-l puteam compara cu mersul impecabil pe care il aveam alaturi de mentorul meu Andrei, trebuia sa inteleg ca fiecare terapeut are stilul lor si metodele lor de lucru.
In timp, am inceput sa inteleg si sa accept faptul ca Andrei a fost un catalizator in procesul meu de recuperare, doar ca nu puteam sa-mi compar progresul cu progresele imense pe care le-am atins cu el.
Mersul meu a devenit din ce in ce mai stabil și mai sigur, mi-am recasigat increderea si in 3 saptamani am putut renunta si la carje, a fost o mare victorie pentru mine.

Totusi dupa o perioada scurta de timp, terapeuta mea a decis sa renunte la mine spunandu-mi ca ma descurc, dar batalia mea este una lunga si dificila, aceste cuvinte m-au izbit puternic si mi-au luat mult timp sa le procesez si sa le accept.
La ultimul meu control inainte de a ma intoarce inapoi in Romania, trebuia sa am o intalnire la ’Ordination Fadingerstraße Linz’ cu Dr. Arnold S., care a fost incantat sa ma vada fara carje.
Mi-am aratat piciorul la si l-am intrebat daca durerile pe care le simt sunt normale, deoarece erau aceasi dureri intense, si inexprimabile ca dinainte.
La inceput, a inceput sa vorbeasca in germana cu dialect cu unchiul meu eu, ca eu sa nu inteleg discutia lor.

Ulterior, am aflat ca Dr. Arnold S. a fost sincer cu unchiul meu, si i-a spus ca atunci cand m-a vazut prima data, era ingrijorat pentru ca piciorul meu era practic mort.
Fara circulatie sanguina si ca acum progresul meu este incredibil, reusind sa incetinesc progresia bolii, evitand astfel chiar posibila amputare, care este o ultima alternativa in randul luptatorilor CRPS.
Cand am auzit din nou cuvantul CRPS din discutia dintre Dr. Arnold. S, si unchiul meu, am simtit cum lumea imi cade in cap, mi-am dat seama ca afectiunea mea este legata de sistemul meu nervos.
Tot ceea ce am inteles in final, din ceea ce mi-a spus mie Dr. Arnold S. a fost ca are incredere in mine si ca el crede ca peste 1-2 ani voi fi bine.

Cuvintele sale m-au pus in fata unei realitati pe care nu o am vrut sa o accept, totusi dupa ce mi-am adunat gandurile, am realizat ca acesta nu era un verdict final, era o provocare de a lupta in continuare si de a ma concentra pe progresul meu.
Increderea mea in fortele proprii s-a consolidat si m-am dedicat mai mult decat oricand recuperarii mele.
Imi propun sa demonstrez tuturor ca pot invinge aceasta boala si sa reconciliez imaginea pe care Dr. Arnold S., a avut-o despre mine cu progresul real pe care il fac.

Deci ramaneti alaturi de mine im continuare in aceasta calatorie dificila dar plina de speranta.