Asteptarea operatiei

Revenirea in Austria si intampinarea calduroasa a matusii mele, a adus o lumina de speranta pentru mine.
Pe masura ce m-am apropiat de data programata pentru operatie, emotiile au crescut, dar sprijinul din partea armatei m-a sustinut in aceasta perioada dificila.
In dimineata zilei de 19 septembrie, atunci cand, insotia de matusa mea iubita, am pornit catre clinica ’Kepler Universitatsklinikum Linz’.
Cu emotii in stomac si o doza de nerabdare, ne-am prezentat la spital intr-o dimineata plina de soare.

Atmosfera de acolo era una familiara si prietenoasa, care m-a ajutat sa ma simt mai confortabila, internarea desi o experienta noua pentru mine, a fost una organizata si a avut o echipa medicala deosebit de atenta si dedicata.
Medicii si asistentii mi-au asigurat ca sunt in maini sigure si ca totul urma sa decurga bine, aceasta mi-a insuflat incredere si o stare de liniste interioara.
Ziua urmatoare era momentul mult atteptat al operatiei mele, ce avea sa fie efectuata de catre talentatul Dr. Arnold S.

Cu inima usor stransa, am lasat in urma noaptea agitata si mi-am concentrat gandurile si energia asupra zilei urmatoare, in care dr. Arnold S. avea sa-mi faca operatia.
Am fost sfatuita de catre personalul medical sa ma pregatesc atat fizic, cat si emotional pentru interventia chirurgicala, si am ascultat cu atentie toate instructiunile si recomandarile lor.
Pe parcursul acelei seri, am mai povestit cu colega mea de camera, si ne-am impartasit temerile si optimismul nostru reciproc.

Dupa o noapte agitata si plina de emotii, am cazut in somn, dar inainte de asta am rostit o rugaciune catre univers, cerand sa fiu eliberata de suferinta si sa gasesc calea catre salvare.
La ora 5:30, o asistenta a venit si m-a trezit, anuntandu-ma ca trebuie sa ma pregatesc, am luat un dus rapid, si desi emotiile ma cuprindeau, asteptam cu nerabdare sa fiu dusa in sala de operatie.
Apoi, un asistent m-a escortat pana acolo si toate cele necesare au inceput sa fie pregatite.
In timpul pregatirilor, am observat o fata aflata in jurul varstei mele, care era plina de teama si plangea in timp ce vorbea cu parintii ei.

Cu toate acestea, eu imi aminteam de cuvintele lui Andrei, care m-a pregatit mental pentru operatie cu mai mult timp in urma.
Aceste cuvinte rasunau in urechile mele: „Da nu esti tu fraiera sa iti fie frica, sau esti? eu zic ca nu! .”, in acele momente, am zambit, cautand confort in amintirea acelor cuvinte.
Brusc, anestezistul a aparut si a inceput sa-mi adreseze cateva intrebari in timp ce ne indreptam spre sala de operatii, iar eu am fost cuprinsa brusc de intuneric, si am adormit.

Dupa ce m-am trezit din operatie, am experimentat o durere intensa in piciorul meu, m-au tinut sub supraveghere intensiva, mi s-a administrat o perfuzie si, curand am fost readus in camera mea din spital.
In acea zi, m-am simtit slabita si putin rau, dar am fost uimita de atentia constanta pe care asistentii si medicii mi-au oferit-o.
In cursul zilei, matusa mea a venit sa ma vada, iar Dr. Arnold S., chirurgul meu, a facut si el o vizita, el m-a laudat pentru progresul pe care-l facusem, spunandu-mi ca piciorul meu arata mult mai bine decat inainte de ultima noastra intalnire.

Mi-a comunicat cu bucurie ca a reusit sa inlature impingementul, ceea ce m-a incurajat si mai mult.
Dupa cateva ore, am inceput deja sa merg cu ajutorul carjelor, iar a doua zi am inceput ușor procesul de recuperare în cadrul spitalului.
In tot acest timp, personalul medical a fost mereu langa mine, incurajandu-ma si avand grija de mine, dupa cateva zile petrecute in spital m-am intors acasa.
Euforia ma cuprindea, iar in inima mea imi doream ca aceasta noua etapa sa fie inceputul sfarsitului suferintei mele.

Dar o sa aflati tot ce s-a intamplat dupa, si vom ajunge, la ce se intampla si in momentul actual in urmatoarele capitole ale calatoriei mele.