Rezistenta si cautarea solutiilor

Astazi vreau sa va deschid inima si sa va impartasesc povestea mea in continuare.
Imi amintesc cu claritate vremea aceea, cand doar supravietuiam fara un diagnostic clar.

Refuzam sa pun greutate pe piciorul meu, iar fiecare noapte parea ca aduce cu sine ganduri intunecate.
Uneori, culmea, visam chiar ca ar fi mai usor sa nu mai exist, doar pentru a scapa de suferinta mea.
Dimineata nu mai aveam puterea sa ma ridic din pat, iar la sedintele de kinetoterapie stiam ca nu progresez deloc.

Andrei era alaturi de mine si intelegea durerea prin care treceam.
El era singura persoana caruia ii permiteam sa-mi vada lacrimile.
Nu stiam ce se intampla cu mine, dar simteam ca ardeam de vie, eram prinsa in flacari pe care nu le puteam stinge.
Aveam o suparare imensa fata de propriul meu picior, si aveam aceasta dorinta chinuitoare de a scapa de el, deoarece imi provoca o suferinta de nedescris.
Mi se parea ca ar fi mai usor sa nu-l mai am.

Aceasta dorinta nu era una usoara si superficiala, ci era o dorinta puternica care ma determina sa caut orice solutie posibila,
de a scapa de suferinta si durerea constanta pe care o traiam, eram atat de epuizata de intensitatea durerii.
Nu stiam ce sa fac,asa ca am ramas blocata in propriul meu corp, lasand durerea sa preia controlul.

Este ca si cum membrul meu devine un dusman, infasurat in flacari care imi afecteaza in mod constant calitatea vietii.
Stiam ca trebuie sa accept ca durerea face parte din mine, chiar daca o uram cu toata fiinta mea.
M-am simtit ca si cum as fi fost intr-o gaura adanca si intunecata, fara iesire.
Am vrut sa scap, sa fug,dar nu puteam, nu aveam cum, simteam ca nu voi fi niciodata libera, si mereu o sa ard de vie.

Familia era alaturi de mine, in ciuda faptului ca nu stiau exact ce se petrecea in corpul meu, cu toate ca eu stiam ca si ei, au inceput uneori sa se intrebe daca doar imi imaginam durerea sau aceasta chiar exista.
Ma sustineau in toate privintele,atat financiar, cat si emotional.
Ii numesc armata mea, pentru ca ei sunt trupele care ma insotesc in aceasta calatorie a durerii.
Matusa mea,care traieste in Austria de mai bine de 29 de ani.

Ea a fost extrem de speriata cand a auzit ca au trecut deja doi ani si inca nu aveam un diagnostic clar pentru durerea mea.
Armata mi-a sugerat sa consult un doctor in Austria, tara renumita pentru sistemul sau medical, clasata chiar pe locul 4 in lume.
Cred ca greutatea situatiei mele a devenit si mai evidenta in momentul in care kinetoterapeutul meu, Andrei mi-a spus ca este grav, si starea gleznei mele devine tot mai grava si ca trebuie sa existe o cauza pentru aceasta durere intensa pe care o traiam.

El m-a crezut si a inteles suferinta mea. Fara sustinerea lui poate nici nu m-as fi hotarat sa merg in Austria.
Asadar, am decis sa le ascult sfatul si sa incep aventura catre aceasta tara minunata, sperand ca voi gasi acolo raspunsurile mult asteptate.
Cu pulsul crescut de nerabdare si o doza de ingrijorare, am pornit in drumul catre Austria.

In inima mea, imi doream ca totul sa fie bine, si speram sa gasesc macar empatia.
Imi doream sa intalnesc un medic care sa-mi aduca alinare si un tratament potrivit, si de a ma scapa de dureri.
Privind inapoi acum, sunt recunoscatoare ca am facut aceasta alegere de a pleca din Romania, pentru ca situatia era mult mai grava decat ne-am imaginat cu totii.

Oamenii nu stiau si nu stiu in continuare despre afectiunea mea si nici ce le face persoanelor afectate.
Aceasta intorsatura dramatica a povestii mele va fi detaliata in urmatorul capitol al blogului meu.
Vreau sa va dezvalui ce anume s-a intamplat in Austria si tot ceea ce a urmat dupa.

Ramaneti alaturi de mine pentru ca va voi impartasi cuvant cu cuvant despre experientele mele traite acolo,si tot ce a urmat dupa.
In fiecare rand pe care il scriu si pe care-l voi impartasi aici,vreau sa-i multumesc armatei mele,si kinetoterapeutului meu Andrei care a fost alaturi de mine in momentele mele cele mai grele.
Ei au fost sursa mea de sprijin si m-au sustinut in lupta mea mereu.

Sper ca aceasta poveste a mea va aduce lumina, vreau sa raspandesc constientizarea despre afectiune.
Speranta de a oferi o raza de lumina celor care se lupta cu, conditii medicale invalidante, toti cei care se chinuiesc in tacere, si nu sunt auziti de profesionistii din domeniul sanatatii.
Vreau sa incurajez si sa inspir oamenii sa nu renunte niciodata si sa caute intotdeauna solutii si sprijin.

Va multumesc ca mi-ati acordat din timpul vostru si va invit sa calatorim impreuna in aceasta aventura a mea spre remisie.